Eva inchise ochii si se lasa cu totul prada impresiunii sale. Vocea lui ii rasuna in creier asemenea unor note dumnezeiesti, pe care nu s-ar fi saturat niciodata sa le asculte. Era ca o un cantec divin...era cantecul dragostei
Incet, incet se lasa purtata de valul ce o ducea pe marea amintirilor. Simtea adanc, in fiinta ei, plantata imaginea lui, de nezdruncinat, cu radacinile adanc infipte, stia ca nimeni nu ar putea sa-l smulga de acolo, orice barbat ar fi cunoscut, deoarece pt ea, El a fost evanglesitul ei, cei ce urmau sa vina dupa El,nu aveau decat sa-i predice noul lui testament.
Cu sufletul plin de lacrimi,ranit si sfasiat, ca si cand ar fi suferit o operatie pe suflet deschis, se indrepta spre fereastra. Astepta ceva, defapt nu "ceva", ci pe cineva; il astepta pe El, dar nu mai venea...Isi simtea sufletul captiv intr-o singuratate si-ntr-o liniste ca de veacuri, si spera ca El se va intoarce sa i-l elibereze...
Deodata isi aminti cuvintele ce i le spusese inainte de o parasi iarasi :"Nu-ti fa griji, Eva, ma voi intoarce de fiecare data la tine. Toate au fost si vor fi ca niste carpe prin sufletul meu, simple manechine; numai tu ai prins radacini adanci in acolo. Sa nu uiti asta!". De ce si le amintea tocmai acum? De ce timpul se opreste de fiecare data cand pleaca El? Vedea timpul ca pe un ceas ruginit,vechi si uzat caruia ii lipsea o mica, infima, dar fara acea rotita nu mai putea functiona, statea.
Gandurile negative ii intepau inima ca niste pumnale, nu-si putea da seama de ce ii putea ierta orice ratacire. A realizat ca a cules de pe buzele lui, dulcele venin al iubirii ce ii otravea acum sangele si de care devenise dependenta. Isi dorea ca in fumul albastru al tigarii lui sa-si mai regaseasca visele cele mai frumoase.
Imediat o furtuna de ganduri ii zdruncina creerul,dar ceea ce o durea cel mai tare era ca pt ea, El era fiul risipitor! Si cu fiecare zi ce trecea despartita de acesta invata tot mai mult arta asteptarii.
